Inspiration, Travel

Ceahlău: De ce îmi displace să urc pe munte 

Reading Time: 3 minutes

Duminică m-am aventurat pe Ceahlău, împreună cu sora mea (Theo), soțul ei și prietenii lor. 

Am vrut să scriu inițial despre cum niciodată nu este prea târziu să faci ceva pentru prima oară – primul munte urcat, exemplul de față. Pusă însă în fața tastaturii, au ,,ieșit” alte taste și gânduri la iveală. Consider că ar fi incorect să relatez altceva decât ce am simțit cu adevărat 🙂

snapseed-17

Traseul pe care l-am urmat a fost Jgheabul cu Hotar. Știu, nu este chiar cel mai dificil! Totuși, lipsa experienței și a formei fizice și-au spus cuvântul cu desăvârșire. Nu mă plâng, știam că nu este floare la ureche. Pentru mine a fost super greu să țin pasul cu ceilalți, să urc muntele acela care părea că este infinit de uriaș, nu îmi este rușine absolut deloc să recunosc. Noroc că Theo m-a ajutat la fiecare pas și a stat cu mine când simțeam efectiv că mă lasă toate puterile.

Am tot auzit povești de la mama, verișoara mea sau diverse alte persoane despre cât de unic este sentimentul atunci când ajungi sus. Că te simți ca și când ai cucerit muntele, ai lumea la picioarele tale etc. Așa că, asta m-a motivat să încerc să continui escaladarea, să cuceresc propriul meu munte. Asta și faptul că nu puteam rămâne singură pe munte, în mijlocul pădurii! :))

Cu chiu cu vai am ajuns în vârf, la cabana Dochia, unde se afla o mare de oameni. Aparent, nu doar noi ne-am dorit o escapadă din jungla urbană.

M-am uitat la panorama care îmi era așternută în față ochilor – frumos, extraordinar de frumos. Dar… no feelings here. Iar, după cum v-am mai spus, mie îmi place ca locurile unde merg să mă marcheze, să îmi transmită lucruri, emoții. Mai ales acum, când aveam, din păcate, și bagajul acela nenorocit de așteptări (trebuie să cam scap de ele, așa-i?).

Ce am văzut a doua zi dimineața mi-a mai schimbat părerea, recunosc!

Pont: Cazarea la cabană costă 60 lei/noapte, iar condițiile sunt decente.

Între timp, începusem să mă obișnuiesc să viețuiesc la altitudine. Este deosebită liniștea sublimă de acolo, care te ajută să uiți de toate și să te simți departe de ceea ce te supără, stresează, apasă. Apusul nu a fost spectaculos, căci cerul era înnorat. Dar nu a contat deloc.

Dimineața, somnul era prea dulce după efortul colosal din ziua anterioară ca să mai fim martori răsăritului. Nicio pierdere, pentru că totul era învăluit în ceață. Munții dispăruseră de mult din tabloul cu care mă obișnuisem, iar acesta părea acum desprins mai degrabă dintr-un film de genul thriller sau poate chiar horror.

Cred că eram singura din toată cabana aia căreia i-a plăcut așa de mult ceața. Pe bune! Poate pentru că ador să zbor, să văd norii de aproape și să îmi imaginez că sunt vată de zahăr, să îmi las imaginația să zburde și să văd pătura de nori de dedesubt ca pe o altă planetă, un alt spațiu.

Am coborât pe traseul Curmătura Lutu Roșu prin ceață, de mână cu sora mea. Cred că urcatul unui munte împreună unește oameni și pentru mine, cel puțin, a reprezentat un moment de sister bonding.
Când am ajuns în mașină, mi-am dat seama că pe cât de mult am zis că nu mai urc în viața mea pe niciun munte, pe atât mi-e dor și mai vreau. Aș vrea de fapt să stau zile întregi pe munte, mă crezi? Se întâmplă ceva magic acolo. 


Abia aștept să aud care a fost experiența ta cu munții. Cum te-ai simțit când ai urcat pentru prima oară?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *